,,Acasa” e un sentiment

Asteptam ceva mereu… asteptam sa se termine pandemia, sa mergem acasa, sa fie pace; asteptam sa fim cerute in casatorie, sa avem corpul perfect, sa facem 18 ani, sa fim promovati, sa avem curajul sa ne urmam un vis important, sa iesim din relatia aia; asteptam sa ne placa persoana de care ne place noua, asteptam sa ne facem bine, sa se faca cald afara, sa gasim prietenul cel mai bun, sa gasim ,,the one”.

Ma simt ca si cum as trai in viitor. Intr-un viitor creat in capul meu, ca intr-o scena de teatru, la care tanjesc si visez.

Cand sunt la Bucuresti simt ca vreau acasa la Bacau si astept momentul cand voi ajunge acolo.

Cand sunt acasa la Bacau, ma gandesc cand ma intorc la Bucuresti.

Stau intr-o gara asteptand trenul mereu si cand pare ca vine spre peron, se indeparteaza. Cand am sentimentul de ,,acasa” interior, el dispare imediat.

Lumea spune ca asa e tineretea. ,,Tanar si nelinistit”... Spun ca e normal sa nu imi gasesc locul acum si sa nu stiu unde vreau sa fiu. Dar e parca traiesc intr-un limbo mereu, intr-o continua cadere si nu ajung nicaieri.

Am impresia ca sa am un iubit e solutia pentru singuratate, dar cand ajung acolo vad ca nu e si caut sa ma despart.

Am impresia ca sa fiu cu parintii mei e solutia pentru nesiguranta, dar cand ajung la ei, sunt dornica de explorat lumea.

Am impresia ca sa fii student la facultatea dorita mi-ar aduce o imensa usurare si implinire, dar asta aduce noi proiecte si noi target-uri de atins.

Nu ajungem bine undeva, ca in prima milisecunda vrem altceva. De ce acesta este un raspuns atat de normal? De ce nu ne vine sa stam in loc si sa respiram aerul stadiului in care suntem? Este ca pentru ca credem ca ceva din exterior ne va aduce fericirea? Sau suntem ambitiosi?

M-am trezit de dimineata intr-un pat mare, cu lumina intrand sfioasa prin perdea si mangaindu-mi obrazul, m-am uitat la perna libera de langa mine si am oftat, gandindu-ma cu sufletul chircit: ,,Cand o sa ma trezesc cu persoana mea iubita langa mine?”.

M-am miscat pana la bucatarie sa-mi fac micul dejun, gandindu-ma cum as face clatite cu iubirea vietii mele. Am schimbat mesaje azi cu familia, intrebandu-ma gand voi schimba cuvinte intime cu persoana mea. Am dat cu ochii de jocul de Catan din sufragerie acum seara, gandindu-ma ce frumos ar fi fost sa am prieteni in vizita, cu care sa mancam pizza si sa jucam Catan in jurul masutei de cafea, asezati pe perne pufoase, cu muzica linistita in fundal.

De ce traiesc in prezent, dar mintea imi este intr-o versiune ipotetica al acestuia? De ce ceea ce am nu este de ajuns?

Am ajuns la acest moment cu atat de multe cunostinte incat putem scrie carti intregi; ne aflam in acest moment avand un culcus, o familie, prieteni, cunostinte, experiente in spate, activitati cu care ne ocupam timpul, proiecte in desfasurare; avem un intreg ocean in noi de ganduri, frici, emotii, iar mintea bazaie de contemplari si idei despre lume si oameni; am mers in multe locuri pana la acest moment, am spus multe cuvinte, am fost iubiti si iubim ceva; am realizat lucruri, fie ca sunt mai mundane, precum a incheia 12 ani de scoala sau mai deosebite, cum ar fi sa incercam sa deschidem o afacere.

Negam toate astea si le facem mici, mici si visam la o alta viata, cand cea pe care am trait-o si o traim e mai mult decat de ajuns.

,,Ah, am avut doar o iubita acum ceva timp...”, ,,Nu am iesit niciodata din tara, ci doar in Romania am calatorit”, ,,Lucrez la banca, ceva normal...”, ,,Stiu sa vorbesc si engleza, da, dar toata lumea stie”, de parca nu inseamna nimic.

Toate astea sunt parti din noi; am dat timp, energie, am investit o parte din noi pentru fiecare lucru ,,normal”.

Vorbesc cu o prietena de luni de zile prin mesaje si ne vedem destul de rar cand vin in orasul meu natal. Mi-ar placea sa ne vedem mult mai des, dar eu am studiile la Bucuresti.

Stau in chirie intr-un apartament foarte frumos, unde ma simt in largul meu, dar fara un iubit pentru ca nu am cunoscut pe nimeni cu care sa am ocazia sa construiesc ceva.

Am colegi de facultate cu care mai port discutii ciudate, aprinse, in contradictoriu si imi imaginez cum ar fi sa am colegii ideali, care iti sunt prieteni buni, cu care imparti lacrimi si zambete, emotii si ganduri.

Merg la facultate la Bucuresti, dar sunt departe de persoanele mele dragi.

Vorbesc prin mesaje cu o prietena draga ce ma ajuta cu dileme diverse legate de viata, dar mi-ar placea mult sa stau si in prezenta fizica a ei.

Am un corp plinut, dar cu el fac tot ce imi propun pe acest Pamant.

Am cunostinte, dar nu am prieteni foarte apropiati.

Mai am multe de frici de debarasat si programe emotionale nocive de curatat.

Dar stii ceva? Poate ca asta primim. Poate ca ceea ce avem acum e de ajuns. Asa sta situatia in acest moment. Nu trebuie sa cucerim urmatorul munte ca sa fim iubitori de natura.

In acest moment, sunt singura; vorbesc cu o prietena super de la distanta; am cativa prieteni cu care ma vad destul de rar; invat mult pentru facultate; mananc micul dejun, pranzul si cina in compania mea; alerg pe banda, nu prin natura; am un corp plinut; imi vad familia numai cand merg acasa; si e in regula.

Ceea ce am acum e de ajuns.

Ceea ce sunt acum e de ajuns.

Ceea ce fac acum e de ajuns.

Plec din gara. Ma intorc in orasul in care sunt si respir aerul de aici. Ma opresc din alergat undeva si a nu ajunge niciodata acolo.

E de ajuns unde sunt.

Daca as muri azi, as fi cea mai implinita.

Si nu pentru ca am bifat toate activitatile de pe lista mentala, pentru ca aia nu se termina niciodata, ci pentru ca stiu ca nimic din exterior, nicio bifa, nicio persoana, niciun target atins nu ma va implini, decat cand decid eu ca sunt asa.