Care e povestea ta?
- Carina Elena Vadavoiu
- 13 mai 2020
- 6 min de citit
Am intrat la scoala crezand ca toata lumea e draguta, iubitoare si iertatoare ca familia mea, dar realitatea mi-a aratat altceva. Am iesit din gimnaziu cu multe ,,ancore", cum le numesc acum; am iesit din gimnaziu cu răni de la gloanțele bullying-ului, cu rani adanci interioare, incat le mai descopar si in ziua de azi, dupa mai bine de 4 ani, revenindu-mi in minte episoade nasoale si jenante.
Aveam 16 ani si intram in liceu, incepeam sa gust din libertatea mai mare fata de gimnaziu, incepeam sa ma machiez mai intens, sa ma exprim mai intens si habar nu aveam ce ma astepta. 😊
Pentru mine, liceul a fost ca o calatorie intr-un carusel din parcul de aventuri, de alea de 100 de metri, nu alea lejere, in care numai te distrezi. In experienta mea, liceul a fost o perioada de life-change major.
Prin ochii mei, nu intelegeam exact de ce oamenii striga unii la altii, nu intelegeam de ce rad de mine cand ma imbracam in nu-stiu-ce-fel, nu intelegeam de ce se injura unii pe altii, avand in vedere ca erau prieteni; nu reuseam sa inteleg motivul pentru care cei de la liceu si oamenii in general fac misto unii de altii; nu intelegeam de ce, pentru unii colegi, cea mai logica explicatie pentru care eu iau note mari, este ca eram favorizata de anumiti profesori.
Si, incet-incet, simtind cata influenta aveau ceilalti asupra mea, am decis sa devin ca ei.
Nu stiam ca aveam putere de ales, ca puteam alege orice doream; aveam impresia ca aceea era singura optiune: daca razi de altii si ii faci sa se simta inferiori si dizlocați de la locul lor, ai putere asupra oamenilor.
Inca nu mi se pare asta o alegere gresita; consider ca exista decizii care te sustin si sunt in favoarea ta si alegeri care nu te ajuta. Credeam cu tarie ca aia e o decizie care ma va ajuta, chiar daca am luat-o mai mult inconstient, decat constient.
Era ca si cum cei din jur puteau oricand, la orice pas, la orice spuneam, la orice miscare, sa se întindă, sa imi apuce sufletul in palmele lor si sa faca orice vor cu el. Astfel, deveneam slabita si fara vlaga in multe zile pentru ca permiteam altora sa imi apuce eu-ul, sa il joace ca o papusa si sa il puna la colt cand se saturau de el.
Si mi-am zis ca asta e ce trebuie sa fac ca sa devin faină, sa am influenta asupra oamenilor, sa am succes: sa fac pe toata lumea sa se simta inferioara, sa simta cine e șefa. Si credeam ca am gasit o comoară de aur!
Nu o sa mint, se simtea excelent. Trei ani am ras de oameni, de colegi, am barfit, puneam ce etichete imi conveneau mie, pe oricine; eram ca o hiena care astepta la panda sa vina un profesor sau un coleg, sa faca o greseala, o mica abatere si, sesizand slabiciunea, atacam si radeam de persoana in cauza. Se simtea foarte bine pe moment; atata timp cat radeam de oameni si ma inervam pe ei, eram in siguranta, nimeni nu ma putea ataca, pentru ca eram in fruntea jocului. Sau cel putin asa credeam.
In trei ani, am devenit buna la replici, la râs de orice se putea; am devenit un as pe partea de actorie: să mă prefac ca sunt altcineva.
Imi amintesc un episod: era un tip din clasele mai mici care era mai corpolent si nu cred ca era foarte sociabil, desi stiam in adancul meu ca era un pic tocilar: învăța, raspundea la ore, mergea la concursuri. Si, pentru ca eu am decis sa fac misto, cum altii au facut de mine , am inceput sa fac glume pe seama lui de fiecare data pe hol, asa cum altii radeau cand puneam multe intrebari, eram curioasa si implicata. In viziunea mea, ma consideram o tocilara, iar asta era un semn de slabiciune. Nu voi uita fața lui blândă, cu părul lui blond, cum se schimba cand mă vedea pe holul școlii...
Acum, scriind astea, realizez ca de la fata mai inchisă in ea, mai recesiva, mai tacută, care paraliza de frică in fata agresărilor, din scoala primara si gimnaziu, am urcat mai sus in liceu si am ajuns la furie si mandrie, acelea fiind treptele pe care am pășit sa ajung aici si sa pot avea imaginea asta de ansamblu. Sunt recunoscatoare pentru fiecare pas, dar, crede-ma, nu se simtea asa cand eram in tornada aia de evenimente si trairi.
Acum, cand se întamplă sa mă lovesc de critici si oameni care rad de mine, inițial tind sa ma închid în mine, dar imi amintesc imediat ca și eu am fost de partea cealaltă a mesei, că și eu am fost în postura lor si se simtea ATAT de bine pe moment, mai ales cand gașca râdea de gluma mea.
Am crezut ca am puterea. Timp de 3 ani, se simtea ca si cum eram puternica.
In teorie, suna bine: modul in care credeam ca altii isi exercita puterea asupra mea, am inceput sa il aplic si eu. Dar, nu am devenit decat mai trista, mai nefericita, aveam episoade depresive, combinate cu perioade de furie intensa.
Eram atat de nervoasa si atat de greu ma enervam, incat, in acea stare, simteam si stiam cu siguranta ca pot rani fizic persoana din fata mea, asa ca incercam cu toata puterea mea sa nu o fac, sa imi inghit furia, ca dupa sa plang ore intregi in camera cu acopul de o elimina din corp.
Simteam de multe ori ca nu stiam unde imi e locul: ma duceam la scoala si prietenii mei erau doar pentru hilizeală si miștocării, acasa simteam ca ai mei nu prea ma inteleg, nu pricepeam de ce nimeni nu se ridica la nivelul genial la care eram.
Astazi inteleg ca abilitatile intelectuale sunt total opuse de abilitatile emotionale. Eram foarte buna la proiecte, la concursuri, la competitii, la scoala, la luat note bune, dar pe partea emotionala si pe dezvoltarea mea personala, eram ,,varză"; nu stiam un strop de informatie despre cum sa imi gestionez furia exploziva, tristetea, episoadele depresive.
De fapt, ce am ales nu mi-a adus fericirea, ci m-a facut sa fiu si mai vulnerabila fata de altii.
Nu stiu exact cand s-a produs click-ul; probabil au fost mai multe conexiuni de-a lungul timpului, dar incepusem sa intuiesc, undeva in mintea si interiorul meu, ca ceva nu merge in ecuatia mea. Ceva in spatele mintii imi spunea că este un element putred, ca atunci cand ai uitat ceva in frigider pentru mult timp, s-a stricat si incepi cercetezi sa vezi de unde vine mirosul.
Incet-incet, am inceput sa dărâm aproape toate caramizile pe care le aveam și sa decid ce vreau sa pun în constructia ce se cheama Carina.
Am început ușor, ușor, prin multe episoade de singurătate, de frustrare, de înstrăinare, sa realizez ca eu am pixul în mână și eu îmi scriu povestea; am realizat ca tot timpul eu m-am lăsat în mâinile impresiilor colective, a dorintelor și criticilor colective, nevăzând ca dețin controlul.
A trecut cam un an sa pot scrie lucrurile astea, pentru ca am ajuns sa le inteleg, sa le vad clar. Am ajuns sa vad ca am pixul in mana, ca eu sunt cea care isi scrie povestea si nimeni nu are posibilitatea si onoarea sa o faca.
Am început sa ma întreb la fiecare emotie, la fiecare eveniment, la fiecare gând, la fiecare aspect din viata mea: „asta e ceea ce vreau sa am în povestea vietii mele?”. Iar dacă raspunsul e „nu”, învat cum sa renunt la acel aspect si cum sa pun în locul lui exact elementul pe care il vreau in povestea mea.
Cateodata mai inghet si ma blochez, crezand că iarasi au venit ăștia din jur sa imi ia sufletul in mainile lor si sa se joace cum se jucau odata, dar imi amintesc ca eu am condeiul si eu imi scriu povestea de acum.
Stii, e interesant: sa zicem ca cunosti 60 de oameni; tu exiști in 60 de oameni. Exista 60 de variante cu tine, prin ochii fiecarei persoane. Ma gandesc ca inca mai sunt oameni care au imaginea mea de acum cativa ani, de cand eram un bully si nu au in minte imaginea mea de acum.
Exista atâtea variante cu tine, câți oameni cunosti, dar varianta ta unde este? Tu unde ești cu adevarat, dacă exista sute de variante cu tine în mintea altora? Singura persoana care te poate descifra nu este iubitul/iubita, nu este mama, nu este fratele/sora, nu este prietenul tău apropiat; ești tu.
Tu iti vezi pixul din mână?
Care este povestea ta?
Scrii ce vrei tu sau ce crezi ca ar vrea altii?
Esti in controlul povestii tale sau le dai altora onoarea de a scrie pe paginile tale albe?
Te iubesc,
Carina
Comments