Cum m-am pierdut pe mine (Și m-am regăsit)

-Ce ascultai acolo? vine el către canapeaua unde eram întinsă, aplecându-se către telefonul meu.

-Nimic; ce faci? mă ridic în grabă. Cum a fost la antrenament? schimb subiectul rapid, blocându-mi telefonul și scoțându-mi căștile.

-Bine; a mers bine!

Ascultam muzică clasică. Imediat ce pleca la sală, nu știam pe ce să apuc, cu ce să încep pentru a mă ocupa și de mine. Numește-o greșeală că am stat o lună împreună, dar eu îmi spuneam că e iubirea vieții mele. Și eram topită după el atât de tare, încât au ajuns să-mi fie topite hobby-urile, plăcerile proprii, prietenii, identitatea mea, până la un punct în care ajungeam la crize de identitate majore, stând zile, săptămâni, fără să mai știu cine sunt.

. . .

Sunt lângă el în pat. Mă foiesc și nu-mi găsesc locul. Mă trec bufeuri de căldură. Deschid ochii și văd numai umbre care sar la mine. Ies afară să mă răcoresc și mă lovește paralizant de înfricoșător sentimentul că mai e cineva lângă mine, afară, care mă urmărește. Respirația mi se oprește, pulsul mi-o ia razna, o picătură de transpirație mi se prelinge pe spate și sunt imobilizată. Fac câțiva pași și oriunde mă duc mă simt urmărită și în pericol de moarte. El vine cu mine afară încercând să mă ajute.

Doamne, eram atât de deconectată de lume, de natura mea curioasă, curajoasă, calmă, profundă, încât îi auzeam foarte greu cuvintele, îmi era foarte dificil să îl las să mă atingă, orice zgomot sau mișcare mă făcea să mă sperii! Picurii ploii deveneau o adevărată inundație care mă sufoca. Acoperișul cădea peste mine, strivindu-mă. Întunericul mă înghițea. Când au apărut și fulgerele, iar ploaia s-a intensificat, eram atât de paralizată de frică încât abia puteam să mă mai concentrez pe ce spunea el.

Ăsta e un atac de panică. Cel mai mare pe care l-am avut în viața mea. Psihoterapeuta îi spunea sindrom Borderline, dar eu știu că ele au apărut odată cu el. Odată ce eu mi-am permis să mă pierd, să uit de mine. Încercam cu disperare să găsesc ce a mai rămas din mine și unde m-am îngropat, dar nu reușeam să ies pentru că ,, îl iubeam”.

În ultima lună, chiar dacă ne văzusem de maxim 5 ori în total, îi simțeam că niciodată suflarea lui în ceafă, oriunde eram: la spital, când meditam, la sală, la alergat, la curs, cu mama, cu prietenii. Simțeam că dacă fac un pas greșit sau mai atipic, dacă am intenția să zic ce vreau și cum mi-ar plăcea, aș fi aruncată la gunoi că o păpușă de care te-ai folosit și nu îți mai trebuie. Desigur, când chiar încercam să vorbesc despre neplăceri și ce mi-ar plăcea în schimb, eram lovită în față cu ,,Bine, ne despărțim!!”.

I-am permis să mă reducă. I-am permis să scoată din mine Carina aia pe care m-am chinuit ATÂT de mult să o las în urmă!

Numai eu știu cât am lucrat la programul meu de superioritate, la aroganța mea, la furie (aveam excese de furie că îmi venea întorc masa cu fundul în sus la grătarul de duminică), la faptul de a judeca oamenii, la lipsa de încredere în mine, la lipsa de punctualitate, la dezorganizare. Iar el a venit că o oglindă care mi-a arătat ce am lăsat în urmă, ca un fel de ,,Ești sigură că te debarasezi de astea?”din partea vietii.

El adora partea mea mai nervoasă, mai vocală, partea care înjura, care era rebelă, neastâmpărată. Cumva, mereu o să rămân o tipă dinamică, dar după ce ne-am despărțit am realizat că el încuraja în mine tot ce am făcut eforturi conștiente să las în urmă.

Îmi pun gene: ,,Nu mă pot uită la ține. Ne vedem doar când nu mai ai gene.”

Citesc cărți de dezvoltare personală: ,,Ce sunt c*caturile alea? Pune și citește altceva. Citești cărți de relațîi?! Ne despărțim!”

Îi spun că printre vise, vreau să am bani pentru orice doresc: ,,Eu nu mă văd cu tipe materialiste și după bani”

Mă îmbrac în rochie roșie și mă machiez la un botez: ,,Ești hidoasă!”

Fac abdomene și zumba: ,,Dacă nu eram eu să îți fac program, și acum făceai 100 de abdomene pe zi!”

Merg la un restaurant rooftop: ,,Ești pițipoancă să mergi la Linea?”

Ne vedem cu o prietenă de-a mea: ,,E o pițipoancă și dacă și tu te alături cu ea, ești și tu pițipoancă!”

Beau jumate de pahar de vin: ,,Îți bagi joc de antrenamente; nu îți pasă de progres și eu nu îți mai fac program!”

Ascult muzică la boxă: ,,Ce sunt astea? Închide că dacă nu, plec înapoi”

Spuneam un cuvânt în engleză: ,,De ce vorbeșți engleză? Ce ești, p*zdă?”

Fiecare fibră a mea era inhibată, încastrată, opresată. Și nu am văzut asta clar decât după jumate de an de relație. Dragul meu cititor, nu am aflat ce înseamnă iubirea față de cineva, dar cu siguranță am aflat ce nu este: să dispari pentru că celălalt să existe.

În momentul în care ți se impune direct sau indirect să îți reduci până și o mică, mică parte din tine, persoana respectivă nu completează paleta liniștii tale sufletești, ci o dezechilibrează.

Chiar și când nu era lângă mine, îi simțeam dezaprobarea, pornind de la orice: vise, îmbrăcat, oamenii cu care stau, activități, filme, cărți. Mă întreb câtă dezaprobare există către sine însuși dacă asta e ceea ce reușește el să ofere către alții.

După vreo 5 luni de admirat orbește, începeam să văd că ceva nu era în regulă. Reconectarea cu cei dragi, cu prietenii de familie începeau să îmi lase indicii că undeva, ceva, s-a rupt în mine. Îmi era atât de greu să fiu ok, să zâmbesc, câteodată să mă ridic din pat. Mă trezeam dimineața și mă întrebam pentru ce să fac lucrul asta numit viață. Asta e depresia.

Încet, încet, am început să văd la câte renunțasem din mine pentru a mă încadra în forma de fată pe care o voia el.

Și începeam să îmi amintesc cine eram și voiam să fiu. Până la urmă, întâlnirile rare din septembrie mi-au dat spații mai largi de respiro între timpii petrecuți cu el, de ajuns pentru a revedea cine sunt.

Când am început să revăd, direct proporțional, îmi revenea și viziunea clară asupra relației: nu era ce voiam, nu era implicarea pe care o voiam eu să fie de la el și chiar când exista un pic din aia, nu era pentru calitatea mea. Am reînceput să văd cine sunt și să îmi cer drepturile: fără uitat permanent la orice în telefonul meu, fără întârzieri de ore întregi, fără judecat, fără interzis chestii, fără aruncat cu ,,ne despărțim”, fără mizerie, fără râs de mine, fără lipsă de respect la adresa mea și a timpului meu. Eu, de fapt, ceream un alt om. Pentru că lucrurile astea le făcea de la început, dar am trecut peste ele pentru că îmi era frică de singurătate.

Din spaima de a rămâne singuri o viață întreagă, de a întârzia cu făcutul copiilor; din frica de a nu ne căsători niciodată, de a nu ne găsi jumătatea, de a merge la petreceri și nunți singuri, de a nu prezenta pe nimeni părinților, de a-i dezamăgi pe cei dragi prin singurătatea ta;

din disperarea că nu e nimeni care să te îmbrățișeze noaptea, cu care să te conectezi; din lipsa de iubire, sens și din lipsa sentimentului de a fi văzut și înțeles, recurgem la alegeri proaste care ne bântuie toată viața și ne îngroapă înainte să murim cu adevărat.

E un fenomen ăsta cu singurătatea; sunt întrebată de ai mei dacă mă întâlnesc cu cineva, de bunici când le prezint pe cineva, se poartă discuții despre copii, măritiș, familie, când noi nu ne-am descoperit pe noi înșine că persoană!

Simt că îi dezamăgesc pe ai mei când nu sunt împreună cu cineva și cumva ne e frică că dacă nu găsim pe cineva rapid ni se zgândărește rana care zace în noi și care zice: ,, Nu ești suficient de bun”. Care dispare când apare acel cineva în viața noastră care ne apreciază, NE VEDE, ne înțelege.

Dar am obosit să mă leg de oameni! Nu mai vreau să dau bucăți din sufetul meu unor oameni de care m-am agățat doar că să îi am de casetofon care cântă că sunt suficient de bună.

Mi-e dor de aspecte din relația noastră. Tânjeam după îndrăgostire în viața asta, dar ceva din mine mă face să mă întreb cât a fost iubire dacă eu a trebuit să mă micșorez că să fiu pe placul lui. Cred că mi-e dor de cum mă simțeam cât eram cu el în anumite momente. Mi-e dor de intimitate. Mi-e dor să fiu dorită. Mi-e dor de încredere. Mi-e dor de modul relaxat pe care îl manifestam cu el. Mi-e dor de siguranța pe care o simțeam. Mi-e dor de lipsa sentimentului de singurătate. Mi-e dor de lipsa căutării. Mi-e dor de sentimentul de acasă. Mi-e dor de acceptare. Mi-e dor de înțelegere. Mi-e dor de modul fără griji de a vedea viața. Dar pot simți astea și fără el!

Oamenii vin pentru două motive în viața noastră: să ne iubească sau să ne învețe. Mă înclin în fața lui pentru nenumăratele lecții pe care le-am învățat pe pielea mea, învățături datorită cărora eu sunt mai aproape de persoana care vreau să fiu.

Sunt de ajuns așa cum sunt. Sunt completă. Îmi păstrez autonomia indiferent de distrageri. Rămân conectată cu centrul meu plin de putere, lăsând să țâșnească prin mine cele mai minunate culori și arome, iar dacă ele deranjează pe cel neasumat, să se dea la o parte pentru că eu nu mă mai micșorez pentru nimeni.

Și nici tu să nu o faci. Onorează-ți lumina ta interioară prin alegerea unor oameni potriviți în jurul tău, care nu te determină să o stingi! Lumea merită să vadă cine ești. Eu vreau să văd cine ești.