Doua oceane

Hai sa jucam un joc. Eu ma gandesc la o anume miscare din corp, tu facand tot o miscare corporala. Pentru amandoi, ideal ar fi sa ma gandesc si sa faci aceeasi miscare din mintea mea.

Eu ma gandesc la ridicarea bratelor in aer.

Tu faci un alergat pe loc.

Eu imi ating fata cu mainile.

Tu te asezi turceste.

Eu scot limba afara.

Tu te incrunti.

Cred ca asa e si cu relatiile dintre oameni. Eu fac ceva, asteptandu-ma sa reactionezi in tandem cu mine. De multe ori, ceilalti fac lucruri diferite decat ne asteptam si acest lucru ne face sa ne simtim prost despre noi insine.

De ce?

Avem scenarii.

Ne gandim la modul in care cealalta persoana va raspunde, bazandu-ne pe experienta anterioara si pe dorinte. Ajungem sa urmarim atat de strans filmele noastre mentale, incat nu mai stim ce e realitate si ce e iluzie.

Incepem sa vorbim cu cineva, ne facem deja filme care mai de care mai simandicoase in camera noastra obscura dintre tample. Iar cand un personaj prinde viata de unul singur si actioneaza din proprie initiativa, in afara scenariului, ne revenim la realitate temporar, amintindu-ne ca ceilalti nu sunt simple marionete in jocul nostru mental.

Nu, ceilalti sunt intregi universuri, sunt oceane adanci; ceilalti au propriile lor filme si programe ce ruleaza, proprii ochelari cu care vad lumea, care nu sunt la fel cu ai tai; ceilalti oameni vin la pachet cu frici, insecuritati, cuvinte imprimate pe suflet, bagaje in spate de cunostinte, adevaruri ale lor.

Dar conexiunea este in afara filmelor din capul nostru, fata in fata, aratandu-ne toate adancimile, oceanele, bagajele si acceptandu-le.

Suferinta vine cand ma astept ca celalalt sa aiba acelasi film precum cel care ruleaza in camera mea obscura. Cand nu se intampla asta, apare suferinta. Ne simtim respinsi, neintelesi, insuficienti, gresiti.

Nu exista greseli.

Exista scenarii pe care ni le facem in cap, asteptandu-ne ca realitatea sa fie intocmai, iar cand nu e, ne invinuim. Atat.

Ce ar fi ca in loc de invinuire, suferinta si frustrare sa alegem responsabilitatea?

Responsabilitate pentru propriile ganduri.

Responsabilitate pentru propriile emotii.

Responsabilitate pentru propriile actiuni.

E o misiune mai ,,cu greutate” decat cea din stadiul de scenarist profesionist al camerei obscure dintre tample, dar aduce si mai multe roade.

Eu ma gandesc la ridicarea bratelor in aer.

Tu faci un alergat pe loc.

Eu imi ating fata cu mainile.

Tu te asezi turceste.

Eu scot limba afara.

Tu te incrunti.

Si e ok. Sunt in regula. Pentru ca am invatat sa te accept asa cum esti, indiferent de cate ori ma surprinzi; pentru ca sunt constienta ca eu imi fac propriile scenarii; pentru ca suntem doua oceane adanci care invata sa coexiste intr-un spatiu.