In permanentă cautare

Alerg dupa oameni ca sa nu ma mai simt singura, de parca singuratatea ar fi o ciuma de evitat. Alerg ca sa un simt golul din mine, acea gheara care ma stranguleaza cand intru in apartamentul meu intunecos, fara oameni si greoi de linistit.

La ce folos sa faci bani si sa stai intr-un palat, daca nu esti inconjurat de persoanele cu care ai conexiuni profunde, impartind o viata cu ei?

De ce ma complac cu acest sentiment paralizant? Acel sentiment care ma face sa strabat mii de kilometri pentru a fi in preajma celor care simt ca imi umplu gaurile.

Acel sentiment care ma face sa imi fac cont pe dating, care ma face sa zic secrete la oameni, sa ies cu ceilalti, sa alerg permanent sa ii prind, sa ii strang strans langa mine si sa nu le dau drumul. Acel sentiment care ma face sa tanjesc dupa un trib, care sa completeze piesa ce sunt.

Ii invidiez pe cei ce au prieteni, pe cei care se vad zilnic cu al lor trib, pe cei care si-au gasit partenerul vietii lor ce nu mai pleaca de acolo, pe cei care nu trec oceanul vietii singuri.

Mi se chirceste inima cand vad oameni tinandu-se de mana, razand impreuna, impartasind secrete unora altora, de parca dupa infaptuirea acestora, viata ar fi implinita.

Adevarul e ca ne place suferinta. Ne place sa plangem, sa ne victimizam, sa suferim, sa povestim altora de ranile noastre. Suntem asa obisnuiti cu starea de victima incat nu mai stim ce e aia libertate, considerand ca sa ne revarsam lacrimile in jur inseamna sa fim cu adevarat liber.

Vreau sa fiu o foaie transparenta, prin care vantul sa treaca, razele soarelui sa penetreze, ondulandu-ma pe valuri si lasand sa treaca orice prin mine, fara sa opun rezistenta. Ne zbatem atata cu emotiile noastre, incat ajung sa cred ca adevaratul razboi e in noi, nu afara. ,,Nu vreau sa ma simt mizerabil’’, ,,nu suport sa ma simt ca un ratat singur’’, ,,nu mai pot cu tristetea asta’’, ,,vreau doar ca vina sa dispara’’.

Ne zvarcolim cu ce simtim, de parca emotiile sunt tancurile care vin peste noi.

Ce n-as da sa fiu o foaie transparenta, contopindu-se cu vantul, cu apa, cu focul, cu pamantul ce ajung la ea. Vreau sa fiu spatiul, campia intinsa, florile pe miriste, norii zbatandu-se sa faca fulgere, sa fiu adierea care iti mangaie obrazul, sa fiu soapta pe care o auzi in spatele mintii, sa fiu muntii nestramutati si vesnic la fel, sa fiu zapada pe care o ciupeste viforul, sa fiu masele de oameni iesind la protest, sa fiu mijlocul fierbinte al planetei noastre.

Vreau sa ma opresc din alergat. O sa ne oprim vreodata din alergat? Dupa oameni, dupa titluri, dupa bani, dupa siguranta, dupa un trib, dupa senzatii tari, dupa sex, dupa intimitate? Ne oprim odata, stam pe loc in absoluta pace cu ce avem, cu ce suntem?

Ceva imi spune ca dupa acest val inspaimantator al renuntarii la lupta sta pacea de nestramutat al muntilor, calmul marii si radianta soarelui. In acceptare e secretul.

Vreau sa cad, sa ma lupt, sa ma razvratesc, iar dupa, de pe podea sa ma ridic realizand ca tot ce vreau cu adevarat sa fac e sa nu ma mai impotrivesc.

Sunt singura? Absorb asta ca pamantul ce adaposeste apa.

Sunt departe de tribul meu? Ma fac vant si mangai chipul celui la ananghie.

Sunt instrainata de pasiunile mele? Ma metamorfozez in foc si ard o padure intreaga.

Ma simt gâtuită, neputand sa vorbesc, sa ma misc? Imi ating lantul ce ma strange de gat si realizez ca l-am pus acolo legata la ochi.

Tot ce e nevoie sa fac e sa ma asez in mjlocul furtunii si sa accept. Sa ma fac foaie transparenta.

De fapt provocarea cea mai mare nu e acolo afara: nu e sa obtinem postul ala, nu e sa gasim pe cineva, nu e sa supravietuim, nu e sa avem ce manca, nu e sa facem bani, nu e sa cumparam o casa, ci e in noi; sa traim cu stiinta ca avem de ajuns, facem de ajuns, suntem de ajuns.