Sunt aici: despre vise înalte și căderi

Sunt aici. Respir. M-am ridicat. Cad și mă ridic că un copil de 2 ani care învață să meargă. Eu mă dau în jos și tot eu mă ridic.

. . .

Stau întinsă, încercând să adorm, să mă depărtez de lume, dar mintea îmi fuge că un titirez în stânga și în dreapta, lateral, oblic, sus, jos, cu o viteză pe care nu am învățat încă să o stăpânesc. Nu reușesc să găsesc lasoul care prinde gândurile și le pune unde vreau eu. Câteodată toate astea mă ajung și tot corpul îmi țipă de disperare, în speranța că știu cum să îl scutesc de toată presiunea.

Îmi aleg ținte înalte. Vreau să ajung pe cel mai înalt munte al vieții mele și acum sunt în urcare, dar câteodată vine o crevasă neplănuită, o alunecare de teren și toata structura minții mele se duce. Cu o forță ce mă înspăimântă, gândurile țes o pătură groasă, grea, îmbâcsită care mă sufocă, din care nu pot vedea ieșirea atunci.

Cele mai mari victorii nu sunt alea din văzul tuturor: un maraton în timpul dorit, o carte scrisă, un articol scris, o sesiune de învățat reușită, un examen luat cu notă mare. Alea sunt doar ce se vede la suprafață, obiectul final.

Cele mai mari bătălii se duc în întuneric, între cele 8 oase craniene.

Azi victoria mea a fost să reușesc să mă opresc din plâns și să mănânc. Mâine poate va fi o alergare bună. Poimâine poate va fi să îmi fac chef de oameni.

Mă înspăimântă incostanța de care dau dovadă. Nu am mereu starea și energia de care am nevoie să îmi ating targeturile pe ziua aia. Am noroc de hotărârea de fier de care dau dovadă în majoritatea timpului, care e mai presus de căderile temporare.

Mă uit pe mine și nevoile mele emoționale în căutarea unui pisc, refuzând să cred că există și zile proaste, când mă ia avalanșa și e nevoie să mă readun. O voce în spatele minții șoptește către mine: ,,Acceptare, acceptare”.

Acceptare. Vreau să fiu acolo. Vreau să mă arunc în ceva, cu toată inima, cu toată ființa mea și așa cum urc cu entuziasm, sa fiu într-o stare de împăcare și în cădere.

. . .

Stau în pat. 2-3 gânduri care mă distrug se repetă mereu și mereu, neavând energia să fac ceva legat de ele. La naiba, cât de greu poate fi să gândești diferit!? Mă enervez pe mine, îi enervez pe ceilalți, îi depărtez pe oamenii la care țin, mă închid, mă pun în poziția fetusului, afundându-mă și mai adânc în critica interioară care îmi sparge capul.

Nu știu niciodată când o să mă simt așa. Îmi vine să plâng de furie, rușine și disperare când mă gândesc că o să mai vină valuri de astea. Ce încerc să fac acum e să le identific din timp, să îmi dau seama ce sunt și să îi anunț pe cei din jur ce se întâmplă cu mine, să fie atenți cum se poartă.

,,Ești o ratată”, ,,Nu faci nimic cu viața ta”, ,,Ești urâtă”, ,,E vina ta!”, ,,Te urăsc!”, ,,Nu ești bună de nimic!”. Din astea se face o furtună care roieste în capul meu și îmi paralizează corpul, iar primul meu instinct e să mă retrag undeva în munți, într-o cabană și să mă afund în ele, pentru că jur că par atât de reale.

Dar sunt aici. Mai o șansă azi să mă bucur, să mă relaxez pe valurile care vin, să mă conectez cu ceilalți, să pup pământul la cât de recunoscătoare și ușurată sunt că nu durează la nesfârșit valul de negură și reușesc să văd lumina de afară.

Cineva ar putea zice că mă menegeruiesc oribil, că nu pot fi constantă, dar cine naiba e constant?? Fac tot ce pot. Mă mișc militărește către țelurile mele, dar mai eșuez și încerc să mă prind cum mă ridic din nou.

Sunt aici. Nu renunț la oameni, nu renunț la visuri, nu renunț la mine. Nu mă uit pe mine, în goana după aur. Vreau să fiu intangibilă.

Vreau să învăț să o fac singură. Să mă ridic singură, să continui singură, să mă creez astfel încât să îmbrățișez orice vine spre mine, oricât de neplăcut e.

În drumul către o destinație, 50% e pregătirea fizică și 50% e pregătirea mentală și emoțională.

De ce alerg? De ce scriu? De ce fac medicină? Pentru că toate astea îmi trag fața și mi-o ațintesc cu forța către o oglindă, una în care văd ce ascund în mine. Ce am descoperit până acum e că am și lumini, cât și întunecimi.

Mă bucur la luminile din mine și sunt îngrozită de întunecimile care sălășluiesc ascunse și ies la iveală din când în când. Și atunci e un act de imens curaj să continui, acceptând că o să mă mai văd în ipostaze de animal speriat, înfuriat care mă terorizează cu puterea lui distructivă.

Sunt labilă. Dar cine e cu adevărat stabil? Nu suntem toți labili și duși cu pluta în universul dintre tamplele noastre? Mi-e frică de lucruri care nu înspăimântă pe alții, mă îngrijorez de lucruri așa-zise banale, iau decizii neașteptate, am așteptări mari de la mine, când mă iubesc, când mă urăsc. Mi-ar plăcea să mă iubesc mereu așa cum mă iubesc cei din jurul meu.

Avem bătăliile noastre. Ne luptăm cu proprii demoni, care pentru alții pot fi simpli pui, dar pentru tine sunt cei mai mari teroriști.

Mă iau așa cum sunt. Știu că sunt și zile negre și zile albe, pentru că eu le fac să fie așa. Îmi acord tot timpul de care am nevoie că să fiu aici.

Carina