Tu ai sindromul impostorului?
- Carina Elena Vadavoiu
- 29 iun. 2022
- 8 min de citit
1. Ce este sindromul impostorului?
2. Cum se manifestă în viața academică?
3. Cum se manifestă în relațiile interrumane?
4. Ce poți face dacă ai sindromul impostorului?
1. Ce este sindromul impostorului?
Sindromul impostorului este o condiție psihologică în care individul se îndoiește de abilitățile, talentele și reușitele sale, având o frică de a nu fi expus că fiind un fals.
Cu toate că nu este considerată o tulburare mentală, acest sindrom a fost și este analizat de mulți psihoanaliști. Peste 80% din persoane au experimentat la un moment dat sau în mod repetat în viața lor sentimentul că nu au meritat ce au atins și că sunt un impostor.*
Noi, aceștia care ne regăsim în această situație simțim că, orice am face, nu am atinge standardele mereu în ascensiune pe care ni le setăm. În plus, vine la pachet și cu frica legată de evaluări, de a nu continua cu succesele după unul și cea de a nu fi la fel de capabili că ceilalți.
Dacă atingi cel puțin două din lista asta, dr. Pauline Clance, care și-a dedicat ani din viață studiind această condiție și chiar a făcut o scară de măsurare a impostorismului (vezi CIPS), afirmă că te poți îndrepta către sindromul impostorului:
1. Ciclul impostorului;
2. Nevoia de a fi special sau cel mai bun;
3. Caracteristici de superwoman/superman (oamenii se văd ca niște salvatori care ajută pe ceilalți);
4. Frica de eșec;
5. Negarea unor abilități;
6. Sentimente de frică și vină legate de propriile succese.
Fiind mai specifici, eu le ating pe toate :)
De asemenea, este întărit de:
-perfecționism;
-anxietate;
-monitorizare personală excesivă, cu accent pe valoarea ta;
-așteptările (percepute sau nu) ale familiei;
-depresie;
-stimă de sine joasă.
Mai mult, aceste persoane pot avea gânduri de genul ,,Nu merit să fiu într-o situație mai bună decât cei mai puțin norocoși” și sunt adesea numiți ,,deșteptul/deșteapta”, ,,talentatul/ talentata”, ,,cel bun/ cea bună”, ,,preferatul/preferata”, ,,responsabilul/responsabila”, etc. Ai prins ideea.
2. Cum se manifestă în viața academică?
Studenții în această situație se simt nepregățiți din punct de vedere academic (mai ales comparându-se cu colegii), fiind îndoielnici legat de modul în care au fost acceptați la acea facultate și percepându-și succesele (ex. notele mari) că fiind rezultate mai mult din factori externi, conjuncturali, decât din proprie abilitate sau inteligență.
Personal, îmi setez mereu targeturi pe care le ating, dar nu sunt niciodată suficient de mulțumită de ele, setându-mi altele și mai înalte. De multe ori, nu mă simt destul de inteligentă pentru a fi la această facultate și am impresia că majoritatea colegilor sunt mult mai capabili decât mine. Învăț în ultimul timp (și fac progrese) cum să nu mă mai las intimidată de alții din jurul meu despre care am impresia că sunt mult mai deștepți și mai de succes decât mine.
Un exemplu foarte bun pentru aspectul central al acestui sindrom este când am luat acum câteva zile nota 9 la examenul de farmacologie pentru care învățasem destul de mult și când am aflat nota nu am crezut și încă nu cred că aia e nota mea adevărată. Încă sunt convinsă că s-a întâmplat ceva de nota mea s-a ridicat atât pentru că eu nu simt că sunt de acel nivel.
Un alt exemplu din trecut de când făceam karate: când mi-am luat centura albastră după ce am terminat examenul, am fost atât de rușinată și dezamăgită de această reușită pentru că simțeam intens că nu o merit și nu sunt de acel nivel. Seara în duș, îmi amintesc că plângeam cu ochii la diploma de centură, gândindu-mă că nu am ce cauta în sportul ăsta și sunt un fals.
Am câteodată acest sentiment legat de facultate și de scris. În ciuda tuturor reușitelor mele, încă nu cred că merit să scriu articolele astea pentru că nu sunt un student geniu sau de 10 pe linie, ci mă descurc cum pot și nu am un titlu sau o acreditare pentru a scrie despre lucuri atât de importante, cum ar fi gânduri și condiții psihologice. Dar când văd că sunt printre voi care le apreciați, mă determină să continui. Dar ajungem și la secțiunea de ,,Ce poți face dacă ai sindromul impostorului”.
3. Cum se manifestă în relațiile interrumane?
În relațiile de orice fel, oamenii cu impostorism simt că nu se ridică la așteptările prietenilor și celor dragi lor. Nu e vorba că cei din exterior pun condiții, ci noi simțim că, orice am face, nu suntem de ajuns pentru cealaltă persoană.
Mai mult, ei pot simți că nu merită să fie în prezența acelor persoane și au senzația că le-au păcălit pentru a petrece timp cu ele.
Pentru mine, am adesea sentimentul legat de oricine (prieteni, părinți, bunici, frate, iubit, profesori) că nu sunt cum trebuie sau nu fac cât ar vrea ei să fac. Oricât mi-ar spune ei că sunt în regulă, eu nu cred că sunt o fiică/ iubită/ prietenă/ colegă/ soră/ nepoată bună 100%, mustrându-mă foarte rău pentru orice ceartă/ discuție aprinsă/ problemă/ omitere apărută în respectiva relație.
Am impresia că mereu mai e ceva de făcut, mai e un mod în care se poate fi, mai sunt modalități de a mă purta într-o relație cu cineva, mult mai bune decât fac eu acum.
Cred că nu sunt o fiică bună pentru că nu stau și nu vorbesc destul cu părinții mei. Cred că nu sunt o iubită bună pentru că pleacă certuri de la mine câteodată. Cred că nu sunt o nepoată bună pentru că nu am răbdare cu încetineala bunicilor mei. Cred că nu sunt o prietenă bună pentru că suntem la distanță și nu îmi văd prietena mea cea mai bună așa de des pe cât se văd prietenii. Cred că nu sunt o soră bună pentru că nu petrec mult timp cu fratele meu. Cred că nu sunt un student bun pentru că nu stau la toate orele și facultatea nu îmi ocupă extraordinar de mult timp.
Am scris astea și, oricât de înfricoșător e că mă deschid în față la cei care îmi citesc articolele, cred că e și benefic pentru cei care au și ei gândurile și trăirile astea să înțeleagă că nu sunt doar ei așa :) Și că oricât am face, oricâte am atinge, tot avem impresia că nu suntem de ajuns. Așa că ajungem la partea cu câteva soluții, să le numesc așa:
4. Ce poți face dacă ai sindromul impostorului?
1. Observă-te
În primă fază, e foarte important să începi să îți observi gândurile, emoțiile, modurile în care te manifești. Când vin gânduri legate de cât de incapabil sau de nemerituos ești, uite-te la ele. Dă-ți seama că le ai și că te ,,vizitează” din când în când.
2. Păstrează în jurul tău numai oameni care te susțin
Îmi place să îmi imaginez oamenii apropiați mie ca un cocon care mă prinde când cad și mă susține necondiționat. Ce auzi din jur fie îți poate amplifica propriile gânduri negre, fie le poate diminua.
Cu toate că sindromul impostorului e ceva foarte intrinsec, ce nu e influențat așa mult de ce spun cei din jur, la mine contează influențele celor cu care vorbesc zilnic. Ei îmi amintesc că sunt capabilă, îmi amintesc să mă bucur de reușite pentru că se bucură odată cu mine; ei îmi amintesc că sunt de ajuns, că sunt în regulă; ei îmi spun că le place totul la mine și că nu văd niciun defect <3
Ei îmi amintesc să nu mai gonesc așa tare căutând o Carina ideală, pentru că cea care sunt acum e destul de ok așa cum e.
3. Deschide-te. Arată-ți vulnerabilitățile.
Tind să trăiesc după principiul ,,problemele mele, treaba mea”, neîmpărțindu-le cu nimeni. Dar am realizat că este un privilegiu și un dar deopotrivă pentru cineva care ține la mine să mă arăt așa cum sunt, cu tot cu negurile mele, dându-i șansa să mă accepte pe de-a-ntregul.
În plus, deschizându-te și vorbind despre ce ai în tine, vei fi ATÂT de surprins să afli CÂȚi OAMENI sunt și ei în situația ta. Și te vei simți mai puțin izolat în lumea asta :) Și chiar dacă ești cum ești, amintindu-ți că ,,hei, mai sunt și alții care se confruntă cu ce am eu”, o să te accepți tu pe tine mai mult și nu o să o mai iei ca pe o tragedie.
4. Contracarează gândurile care provoacă emoțiile
În studiile făcute de atâția psihoterapeuți, au observat că cu cât persoana respectivă vede mai din timp gândul negativ și găsește un ,,gând-antidot” pentru el, cu atât impostorismul se manifestă mult mai rar și mai redus că intensitate.
Când observi că încep stările cu gândurile de tipul ,,nu merit asta” , ,,nu sunt un/o (rol) bun/ă”, găsește un gând opus și repetă-l.
Tindem să confundăm calitățile și defectele noastre cu CINE SUNTEM NOI. Am grăbit pe cineva într-o discuție? Tindem imediat să ne punem o etichetă pe noi înșine de ,,nerăbdători”. Dar noi suntem o sumă de lucuri si fiecare element în parte poate fi schimbat cu voința și munca noastră.
5. Ține cont de succese. Revino asupra aprecierilor.
Am început să îmi reamintesc mie mai mult de succesele din trecut. Spre exemplu, modul în care alerg acum mi se pare prost și văd atât de departe targetul pe care îl am, încât am tendința să uit de unde am plecat, când făceam câțiva km pe bandă în sală, în timp mult mai lung. Mai mult, detest să mă uit în trecut unde văd doar o Carina cu reușite mediocre și pentru care mi se pare că nu am lucrat cum muncesc alții pentru ele.
Așa că, lucrez la acest aspect de a-mi aminti câte lucruri faine am îndeplinit, prin diferite moduri. Un exemplu e cum mi-am pus panou de plută la vedere, unde încep să adun numere de concurs și medalii de la alergat. Sau mă întorc pe anumite conversații cu oamenii și recitesc mesajele cu aprecieri.
6. Încearcă să vezi eșecurile ca pe oportunități de creștere
Asta se cheamă growth mindest și e genial odată ce îl experimentezi! Când ai un eșec și ești în acest stil de gândit, nu îl vezi atât de dramatic (cel puțin nu pentru mult timp), ci te întrebi ce ai învățat din asta și cum poți face mai bine la următoarea oportunitate. Astfel, te descoperi pe tine și te construieșți pornind de la ceva ce nu ți-a mers cum ai vrut.
7. Cultivă-ți compasiunea
Ah, dacă m-aș iubi pe mine de dimineață până seara, ce viață minunată aș avea și ce zile veșnic însorite ar fi! Cred că totul se rezumă la a te accepta și iubi pe tine însuți așa cum ești.
Eu încerc să îmi fiu propriul meu prieten prin mai multe moduri: iau pauze când am nevoie, meditez cum îmi place, îmi las mesaje drăguțe ici-colo să le găsesc mai târziu, etc. Tu cum te-ai iubit astăzi?
8. Împarte-ți eșecurile
Spune și arată ce ți-a ieșit, ce nu a mers și ce nu îți merge.
Suntem atât de educați în arta ascunsului și prefăcutului că alții nu știu de existența problemelor mai profunde, mai intime ale umanității, încât uităm complet să ne mai deschidem. Și când o facem, e cu mare efort și rușine.
Dar când o faci asumat și spui la lume ,,ăsta sunt eu cu bune și rele”, vei descoperi că și alții vin către tine îmbrățișându-te și îți spun: ,,mulțumesc că m-ai lăsat să te văd cum ești. Și eu sunt așa. Și eu am asta. Și eu ascund în mine asta”.
În concluzie, eu cred că sindromul impostorului e o combinație între neîncredere în sine, lipsa de acceptare proprie și perfecționism dus la extrem și, dacă te regăsești printre confesiunile mele, să știi că ești de ajuns. Te poți opri din alergat din când în când.
Te iubesc,
Carina
* (Journal of General Internal Medicine, Vol. 35, No. 4, 2020)
Comments