Zorii zilei

Motto-ul Gărzii Regale al Greciei este

Toți oamenii se tem, dar cei curajoși își elimină frica și înaintează, uneori chiar spre moarte, dar întotdeauna spre victorie.

Cum faci asta? Cum înaintezi? Din ce fântână fără sfârșit izvorăște susurul motivației? Există un punct, la un moment dat, când te vei opri din căutat, din sperat? Terminusul speranței, marcajul ultim, omul îl cunoaște într-o viață? Dacă nu, de unde vine puterea de a te ridica de fiecare dată din propria cenușă, oricât de târziu ar fi acea clipă, și să spui, în glas răgușit, după din ce în ce mai tare, mai asurzitor, -Eu sunt gata de o nouă lovitură!-

Phoenix cu sânge de foc, cu tăria unui naiv și inima unui cavaler al veacurilor, aceste cuvinte care urmează sunt pentru tine, vorbe pe care doar însinguratul, cel care cunoaște ghețurile cele mai aspre, departe de omenie, le știe sau le-a intuit dintotdeauna. Ale mele vorbe îți vor fi îndemn, cale către tine, către amurgul tău și, deopotrivă, către zorii zilei tale.

Eram pe câmpul arid, bicicleta, instrumentul omenesc, prea omenesc pentru mine, era aruncată înafara peisajului, era undeva departe, abia o zăream. Nu știam ce sentiment mă domina, unde sar, unde mă cufund, știam doar respirația mea adâncă, după ce am gonit pe întinderea golașă. Un imbold m-a înțepat să mă opresc din goana mea și abia după ce m-am oprit m-am întrebat după ce alergam. În alergarea mea nebună, himerele îmi dictau pe unde să o iau, într-un labirint fără pereți. Nu știam că nu există ziduri care să ne despartă unii între noi, care să ne încolțească spiritul de competiție, invidia, fantomatica superioritate, decât după ce m-am oprit.

Urmărindu-mi inspirul, expirul, inspirul, expirul, inspir...expir..., corpul meu simțea oboseala alergării în van si mi-a ordonat să mă prăbușesc la pământ. Acolo jos, aproape de sol, în stat, am putut simți lumea cu ritmul ei. După cum Friedrich Nietzsche, un vizionar, un Om, spunea,

"Și voi toți, cărora munca grea vă place și tot ce-i repede, nou și străin- voi doar cu greu vă suportați pe voi, iar zelul vostru-i evadare din voi înșivă, efort încrâncenat de-a vă uita. De-ați fi avut mai multă-ncredere în viață, voi n-ați fi fost prizonierii momentului prezent. Dar nu aveți destulă forță-n voi ca să-așteptați- nici chiar cât trebuie pentru trândăvie." ( Ed. Humanitas, Așa grăit-a Zarathustra)

Știi acel sentiment când reușești să te detașezi, să privești viața de la distanță și știi că ai toată lumea în fața ta? Stai pe câmp, înconjurat doar de cer și vezi linia unde văzduhul și pământul se sărută. Dacă închizi ochii, chiar vei putea simți acel fir de iubire și în tine. Auzi sunete distante, de parcă omenirea, omul, este departe de tine, iar tu ești un animal. Vezi umbrele oamenilor care au existat și te simți de parcă ai fi ultima ființă de pe pământ.

În solitudinea ta, regăsești Natura din nou, o regăsești afară, și înăuntrul tău, izvor de pace. Liniște, vântul aspru te înconjoară ca unul de al lor și parcă știe, în fremătarea lui, că o schimbare se anunță. Vine amurgul.

Îți ridici ochii și vezi tooooot cerul, toată întinderea fără sfărșit a unui albastru care devine din ce în ce mai întunecat. Totuși, știi că nu e ceva care te acoperă, ca un voal restrictiv, este eter, e posibilitate, vastitate, săritură către necunoscut și înalt. E o scară. Soarele a apus, iar umbrele încep să prindă contur. Te uiți spre urma ștearsă a unui soare care poate că nu a existat niciodată, te uiți în spate, către vest, la un întuneric de nepătruns și te gândești că acum câteva minute, aveai ceva. Aveai în mâini, aveai lumina, aveai bogăția, aveai fericirea, aveai starea pe care tu o numeai pace, iar, în câteva secunde, a dispărut. Ani și ani de construire, ani de consolidare, trăiri, totul e pierdut.

Stai în câmpul brăzdat de vântul aspru, înduri recea și impenetrabila noapte, stai în singurătate. Prima dată, urăști singurătatea, urăști noaptea și tot ce e frig și crud și care te face să mori, precum o Phoenix. La 12 noaptea, plângi în sughițuri la amintirea momentelor pierdute, la revederea scenelor de fericire. La ora 3 a.m, începi să vezi ce e singurătatea. La 4 a.m, începi să te resemnezi și începe să îți placă însingurarea. La 5 a.m, descoperi frumusețile întunericului, descoperi că există o lună. Iar în lumina lunii, te vezi pe Tine. Lumina Soarelui nu îți permitea asta, dar doamna Lună, crăiasa solitudinii veșnice, te revelează și te face să te descoperi tu pe tine însuți.

Yin și Yang, marea balanță a lumii își intra în drepturi, pentru că prea mult m-am înfruptat din lumina Soarelui, și astfel nu cunoșteam întuneric și nici pe mine. Permanent deschisă către exterior, am uitat să îmi întorc privirea și către interior, către lumina lunii. Nu știam pe atunci, în lumina îmbătătoare a unui Bachus astral, că va veni clipa când toate astea vor trebui să moară, iar locul să le fie luat de răcoroasa si înțeleapta Lună.

Noaptea a trecut, și ce vezi dinspre est? După ce mintea îți e înțeleaptă, sufletul îți e împăcat și Universul ți-a oferit frumosul dar de a privi către tine însuți, nu mai vezi lumina caldă a soarelui ca ceva mult așteptat. O vezi ca pe o clipă de exteriorizare, o clipă de alergare, după care, noaptea, lumea încetează a mai fi și tu devii una cu ea.

Noapte de noapte, zi după zi, devii mai puternic și, după cum spun grecii, îți elimini frica și înaintezi. Fie ca singurătatea și fiecare noapte a sufletului tău, pe care la debut o simți nimicitoare, să se reveleze în toată splendoarea ei și să îți ghideze privirea către sufletul tău de nestăvilit și veșnic frumos!

După ce ieși din furtună, Tu ești o ființă care cunoaște noaptea și umbrele adânci, rănile care s-au cicatrizat și te uiți la zorii zilei spunând -Hai să facem asta încă o dată-, pentru că știi că totul e efemer, dar doar Tu ești nemuritor.