Întâlnire cu moartea

Îi simt bătăile inimii din ce în ce mai slabe, până când, în următoarea secundă, inima ei îngheață, sub mâna plină de viață a unei fete cu ochi umezi. Mă uit în ochii ei și, imediat după ce pupilele ei, dintr-un punct cât vârful unui picioruș de fluture, devin mari cât o petală de bujor, expiră pentru ultima dată.

E o viziune egoistă și centrată numai pe persoana mea să cred că moartea este cea care îmi ia ființele dragi din jur, fie ele și animale, așa cum s-a întâmplat Laicăi, câinele din familia noastră de 13 ani.

Zâmbeam că un bătrân seara, după eutanasierea ei, la gândul că nicio ființă nu ne aparține, de fapt. Eu nu aparțin mamei mele, iubitului meu, eu nu dețin un câine, o pisică. Suntem suflete care au un corp și venim aici să trăim împreună, nu să ne dominăm și să ne luăm în posesiunea unii altora.

Mai devreme în acea zi

Sunt cufundată în învățat. Învățam despre arterele care vascularizează creierul, masa aia de gelatină cât cele două palme ale tale, care cară totul despre tine. Sau aproape totul, până se intră în detrimentul spiritului. Acolo, mintea nu mai are putere, cum e un profesor pe care îl vezi în afara școlii.

Mai ezitant decât de obicei, se apropie tata și mă anunță, dorind să fie rapid și să încheie cât mai devreme acest capitol dureros, că Laica este programată la eutansiere în jumătate de oră.

Omule drag, niciun sistem creat de noi, de industrie, educație, religie, protecția mediului, financiar, transport etc, nu te pregătește pentru întâlnirea cu moartea pe care cu toții o avem în viață.

Mă duc să mă uit la situație, încercând să mă conving că nu e nevoie să recurgem la o substanță ucigașă. Mă uit la corpul aproape inert de pe beton și îmi aminteam cum se auzeau lăbuțele ei prin curte, când alerga la auzul numelui ei; îmi reveneau în minte puiuții mici a căror mamă a fost ea; aproape că auzeam lătratul ei viguros; mai-mai că simțeam blana moale și bogată de pe corpul ei cald.

Nu mai rămăsese decât o jucărie stricată aruncată pe jos; nu mai era decât o sursă de infecție, de care te ferești și nu vrei să ai contact. Laica se stingea sub ochii noștri și noi încercam să menținem o atitudine veselă, când, de fapt, noi știam că Titanicul se scufundă, iar orchestra de violoniști era doar o mică, ratată, diversiune de la realitatea din jur.

În mașină, în drum spre ultimul ei loc pe care îl va vedea, se auzeau sunetele de confuzie, de frustrare, aproape întrebându-ne: „Unde mergem?”.

La veterinar, Laica a fost luată pe sus și pusă pe masa tăcerii.

Nu aveam de gând să plec, nu aveam de gând să întorc privirea de la moarte, să o evit. La ce rost să te prefaci că nu există un adevăr?

Când ajungem să ne negăm realitățile, ajungem să devenim maimuțoi de pluș fără casă, fără un nucleu, înnebuniți de propriile iluzii și proiecții.

Stau toată viața într-o cameră cu oglinzi și mă uit la învelișul frumos al meu, iar uneori văd o crăpătură în cutia mea de oglinzi, mă uit prin ea și încep să zăresc adevărul. În ziua aia, m-am uitat prin crăpătura cutiei mele de oglinzi și am văzut că există moarte. Și nu numai că am văzut-o, dar am salutat-o prin ochii unei alte ființe.

După un șir de întrebări în care am înțeles de ce condiția de viață a Laicăi e insuportabilă, am acceptat procedeul, fără să mă simt încoronată că sunt o salvatoare din ghearele durerii ei ci, din contră, aveam gheara în jurul gâtului meu, pentru că tocmai îmi dădusem acordul să omor o ființă.

Știu din mica mea experiență pe acest pământ că cei care asistă la moartea cuiva drag, simt adesea vinovăție. Eu nu voiam să simt asta, dar nu pot nega faptul că eutanasierea este o practică foarte discutabilă, la limita dintre multe domenii, la limita dintre multe suflete...

Sunt în camera aia semi-întunecată, nefamiliară, dar totuși atât de cunoscută prin toate soluțiile, halatele, echipamentele medicale. Mă pot transpune într-o clipită acolo și parcă pot vedea fiecare detaliu din ziua aia, cât și fiecare relief și canion al sufletului meu în momentele alea.

Stau față în față cu omul care îmi va omorî câinele, membru al familiei. Tata, neștiind cum să își întoarcă privirea cât mai repede de la golul din interior, îmi spune rapid că „domnul este cel care l-a vindecat și pe Tobi (un alt câine al nostru)”.

E amuzant cum oamenii caută orice portiță de viață și pozitivism, acolo unde este moartea, dar eu nu vedeam decât mâinile ucigașului.

Credeam că dacă știu mai multe, dacă aflu ce conține substanța ucigătoare, dacă aflu cum acționează în corp, dacă pun întrebări și apelez la intelect, credeam că asta o să mă salveze de la frica, frustrarea, confuzia și tristețea pe care o aveam.

Tata iese înlăcrimat, iar eu rămân acolo. O mângâi, o alin, îi vorbesc că de la egal la egal. M-am gândit înainte cum mi-ar fi plăcut mie să fie ultimele clipe și am încercat, pe cât am putut, să îi ofer asta ei. Era agitată și încerca să își ridice capul să se uite la personajele din jur.

Nu voiam să plâng, să sufăr.

Nu înțeleg pe deplin, dar sufletul meu dintotdeauna va ști asta: nu există moarte, există doar viață în diferite stadii, între care se află porți.

Studiile diferitelor religii mi-au arătat asta, dar nu mi-au demonstrat-o, din păcate...

Ochi în ochi cu ea, îi cântam o mantră din „te iubesc”, „mulțumesc”, „ e în regulă”, „poți să te desprinzi”, „nu te ține de viață”, „sunt aici cu tine”, „mulțumesc că mi-ai fost o prietenă bună”, „pa”.

Îi mângâiam blana de lângă urechi, unde îi place cel mai mult, dar, imediat după prima injecție de anesteziere, eram sigură că nu mai simțea palma mea blândă pe capul ei, dar știam că ochii și tonul vocii spun povești nemuritoare.

Tremuratul labuțelor ei din față se opri, începuse să își închidă pleoapele că și cum stătea relaxată în soarele verii din curtea noastră verde. Nasul ei umed începea să devină uscat și rece.

Răceala din încăpere se transmitea în vene și în mușchi, simțind firele subțiri ale morții care se strecoară că niște șerpi printre noi, ajungând la ea, în mjlocul camerei și mușcând-o de tot corpul.

Eu eram acolo (sau încercam să fiu) un Charon*; în loc de însoțitoare de bord, să fiu o însoțitoare în moarte. Simțeam cum prin atingerile mele, îi iau sufletul în mâini și îl mângâiam cu blândețe. (*În mitologia greacă, Charon este luntrașul care trece sufletele morților către Viața de Apoi, pe râul Styx)

Barca lui Charon, Jose Benlliure

În continuare, în timpul vocii mele calde și privind în adâncurile ei, veterinarul a ras o pată de pe lăbuță și i-a administrat otrava și, peste podul creat între ochii ei și ai mei, am șoptit „Pa, Laica.”, iar podul se dărâmă.

E o senzație unică, stranie, misterioasă și spectaculoasă în același timp să simți sub propriile degete care pulsează și dau pe afară de vitalitate, o inimă care se oprește. Acum să bată, iar, în următoarea secundă, să înceteze, pur și simplu. Un organ care pompează și aleargă fără încetare timp de 13 ani (la câine; la om, în jur de 80 de ani), acum să obosească subit și să refuze să se mai miște.

Pupilele i se măriseră, iar eu am strigat uimită, curioasă și puțin înfricoșată: „Ia uitați, i s-au mărit pupilele”. Iar veterinarul, vizibil sătul de eutanasieri și programări, spune, ca un părinte în absența copilului său prin preajmă: „Te-ai ținut bine. Unii îmi leșină pe aici pe jos.”

Nu puteam mulțumi. În interior nu mi se părea că m-aș fi ținut extraordinar de bine, dar încercam să cred că am făcut o treabă ok.

Am ieșit afară, am anunțat pe băieții în lacrimi și în tăcere de afară, că am terminat și că a murit în liniște. Au luat cadavrul cu ochii sticloși de pe masa tăcerii și l-au pus înapoi în portbagaj, unde, înainte cu jumătate de oră, fusese vie.

Am stat cu toții în mașină, eu, tata și verișorul care venise să ne ajute și încercam să schimbăm subiectul, să nu luăm în seamă că avem un cadavru de îngropat în portbagaj. Moartea umplea atmosfera și se bagă în conversațiile noastre în drum spre pădure, locul de veci al Laicăi.

Mă uităm la pământul scos de lopețile băieților. Atâta pământ... peste tot.

Mi-a trecut o imagine fugitivă cum că noi călcăm, la propriu, pe istorie. Sub tocurile noastre Louboutin, sub papucii de la mall, sub șlapii țăranilor de pe câmp, sub opincuțele școlărițelor și sub tălpile mele goale pe iarbă, stau sute de mii de corpuri, drept moștenire de la familia mea de Homo Sapiens și de animale.

„Uite, are și orchestră”, zice tata, referindu-se la trilurile păsărilor din copacii din jurul nostru și puteam să jur că o vedeam pe Laica alergând după fluturi în preajma noastră, ca un fel de pecete peste alergările și zburdările ei de când era tânără, prin acele păduri.

M-am uitat ultima dată la ce rămăsese din ceea ce numim noi „Laica” , întrebând-o în gând „Unde ești acum? Pe unde umbli?”. Am aruncat pământ peste corpul ei pus în groapă și, sub amenințarea unei furtuni și sub copaci lovindu-se unii de alții, parcă luând și ei parte la suferință noastră, ca niște bocitoare într-un alai mortuar, corpul Laicăi a început să dispară sub mormane de pământ negru. Cândva, ea se năștea dintr-un uter cald și protectiv, iar acum, ea se întorcea în noul său uter de pământ, încheind 13 ani de fugă, de lătrături, de găsit de oase, de prietenie, de viață.

Nu am vărsat nicio lacrimă, în ciuda ochilor mei înfometați după asta, dar seara, în giulgiul întunericului, în liniștea ademenitoare a nopții, sub lumina sanctuarică a lunii, în singurătatea mea, lacrimile au început să curgă pe obraji, printre sughițuri, având obsesiv în minte o întrebare: „Am făcut tot ce puteam?”.

Mă voi mai întâlni cu ea, cu Moartea. Și voi învăța din fiecare întâlnire, cum nu am învățat niciodată în toată școala și facultatea. Și vreau să o privesc nu ca pe ceva care mă face să trec prin iadurile mele, ci ca pe ceva care îmi ia obrajii în mâini și îmi spune: „Să ai încredere în viață presupune să ai încredere și în mine”.

Acum scriu și îmi imaginez un contur fantomatic de Laica lângă mine, doar așa, pentru că sunt sensibilă... Dar sufletul ei e departe deja.

Articol drept omagiu adus morții